Dar ce e viata?Nu se stie,in schimb constientizezi ca” te nasti,traiesti putin si mori”,iar in timpul pierdut intitulat “viata” simti intamplator o senzatie de zbor usor…crezi ca joci un rol inexistent intr-un scenariu fara sfarsit al unui autor necunoscut si dupa un timp indelungat observi ca nimeni nu te cunoaste,nimeni nu te saluta,ai sufletul ferecat cu mii de lacatele ale caror chei sunt ascunse de fumul intunecat al uitatului trecut.
Pazesc idei si trairi pe care personalitatea a invatat sa mi le acopere cu cea mai groasa patura de optimism,facandu-ma sa inaintez in minciuna,dezgust si speranta cu ochii larg deschisi,cautand o raza de fericire prematura.
Azi am dat cu imaginatia peste marginea ferestrei ca sa ma intalnesc cu o alta zi deosebita.O umezeala amara se scurge pe obraz,picurand mii de ace in pustietatea grea.Am descoperit din nou ca visele nu pot deveni realitate,oricat de optimist as incerca sa privesc imprejur si ca norocul nu iubeste strada mea (desi lumea spune altceva).Insa leacurile mele nu dau gres;orice rana se reface,trebuie doar sa-ti doresti cu adevarat.
Promisiunile nu sunt certitudini,sunt doar minciuni dragute care te fac sa te simti mai bine,insa adevarul nu i-l poti ascunde sufletului.El este cel care,oricat de faramitat ar fi de regrete,te face sa mai asezi uneori intreaga talpa pe pamant.
Singurul prieten imaginar este speranta,care te asculta intotdeauna,nu te judeca si nu moare decat daca ii ceri asta;are insa mari defecte:pune stapanire pe intregul “tu” si te tine asa pana se enerveaza sufletul si intervine ( are intaietate,e seful…deci nu te pune cu el!).Pacat ca nimeni nu-ti da sfatul perfect,nimeni nu te invata ce ai de facut,nu exista cizma care sa-ti dea marele sut in fund pentru un pas inainte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu